După Decembrie 1989, a fost posibilă apariţia altor noi publicaţii, pe lângă cele deja cunoscute. Lucru realmente bun, ca efect al libertăţii câştigate prin sacrificii de vieţi ale semenilor noştri. O parte din noile reviste, din cauza lipsei resurselor financiare şi administraţiei defectuoase, a sucombat; altele apar şi astăzi, sigur, printr-un management mai bun. Cele care s-au impus au ales calea valorii, adevărului şi verticalităţii, celelalte au alunecat spre paliditate şi inexpresiv. Este adevărat: omul sfinţeşte locul! Faptul acesta devine vizibil când în echipă sunt oameni cu pasiune şi determinare. Abaterea de la irelevant şi nesemnificativ înseamnă, pe cât posibil, veghere continuă. O revistă este expresia celor care şi-o doresc, o proiectează şi fac posibilă apariţia ei.
Expresul cultural porneşte la drum, având de partea sa râvna, experienţa şi credinţa în demersul lucrului bine făcut. În 1990, am fost alături de cei care au editat noua serie a revistei Timpul. În primăvara aceluiaşi an, am fondat revista Moldova, împreună cu Cezar Ivănescu şi Aurel Ştefanache; între 1995-2000, mi-am pus umărul alături de Cassian Maria Spiridon, Emil Iordache, Nichita Danilov, Lucian Vasiliu, Liviu Papuc ş.a. la noua construcţie a Convorbirilor literare; între 2011-2016, am fost redactor-şef la Cronica veche.
Dorim ca Expresul cultural să fie o gazetă primitoare a textelor scrise clar, concis, cu acurateţe, fără bucle ajutătoare, pentru a „vedea ideea”. Însoţitoare ne va fi decenţa.
Publicarea acestei reviste se mai datorează şi credinţei mele (împotriva unor pesimişti greu vindecabili) că mai sunt adâncimi ce nu au fost sondate şi înălţimi ce nu au fost măsurate. Dacă pornim de la premisa că faptele de cultură ne vor face viaţa simplă, aşteptările noastre sunt neculturale. Unora cuvintele estetic şi valoare pot să le producă acid la stomac. Evident, nu vom merge pe sârmă şi nici nu vom citi gânduri. La realizarea fiecărui număr, ne vom aminti că irelevantul nu are nici un drept asupra talentului decât acela pe care i-l dăm noi!.
Nimeni şi nimic nu ne pot împlini mai temeinic decât Cuvântul. „Prin cuvintele tale vei fi îndreptăţiţ şi prin cuvintele tale vei fi certat”. Din păcate, în ultima vreme, un cvasi-nevăzut „paianjen literar” urzeşte o pânză de un nedorit şi păgubos fundamentalism. De va reuşi (vai!) această „operă”, susţinută de gesturile unor congeneri şi reprezentanţi ai breslei, rezultatul va fi unul de şubrezire a redacţiilor şi de fermentare a înverşunării şi vehemenţei între actanţi. Parteneriatele noastre vor fi cu acele publicaţii care susţin o vizibilă şi tonică viziune de complementaritate culturală.
Acolo unde este cazul, va fi prezentă critica transparentă şi constructivă, iar unde linia de plutire a esteticului se distinge, nu vom pregeta să o susţinem. Rolul unei reviste, spunea Mircea Mihaieş, este „de a aduna ca magnetul piliturile de fier, valorile dintr-o anumită zonă”.
Cărţile primite la redacţie vor fi luate în atenţie doar dacă, deşi sunt tipărite, îndeplinesc o necesară condiţie: aceea de a fi publicabile!
Spectacolul de teatru, concertele simfonice, vernisajele vor „ajunge” în pagină prin comentarii referitoare la reuşite şi vulnerabilităţi, semnate de cunoscători şi profesionişti ai domeniului. Sigur, vor fi şi puncte de vedere divergente, unele binevenite, altele – nu. Dar mai ştim că şi opiniile diverse, susţinute cu argumente credibile, au randamentul lor. Între scriitori – nu-i o noutate! – sunt şi disjuncţii si ideosincrazii… Însă, atunci când un adversar va semna un lucru formator cu evidente calităţi, ne vom da silinţa să aducem spre lectura cititorilor prin ce se remarcă evenimentul şi nicidecum elementele mai piperate din biografie şi comportament.
Semnatarii actelor de cultură sunt oameni obişnuiţi ce au chemarea să facă o comunitate neobişnuită. Talanţii ne sunt daţi pentru a fi investiţi şi nicidecum pentru a fi păstraţi cu grijă şi teamă. Echipa Expresului cultural îşi va investi talanţii, nădăjduim, pentru atingerea standardelor de la un număr la altul. Punctualitatea şi loialitatea cuiva se reflectă prin stringenţa de a pune în practică o lucrare, un proiect. Slujirea în acest sens este un croşeu de dreapta dat neîncrederii noastre.
Îmi doresc ca împreună cu redactorii, colaboratorii şi cititorii, în ultima decadă a fiecărei luni, să deschidem revista spre citire şi recitire.
Nicolae PANAITE